DIGI24
26 Noiembrie 2013
TRIUMFUL UNEI NAȚIUNI. 1916: România intră în războiul pentru întregirea patriei
Primul Război Mondial începuse în anul1914, dar atunci România a ales să stea deoparte. Doi ani mai târziu însă, în 1916, neutralitatea nu mai era o soluţie. Ţara trebuia să ia o decizie: când intră în război şi, mai ales, de partea cui. Regele Ferdinand şi guvernul condus de liberalul Ionel Brătianu, au ales să luptăm alături de Antanta, adică alături de Franta, Rusia şi Marea Britanie. Astazi vă spunem povestea intrării României în război şi a dezastrului din toamna anului 1916.
După doi ani de neutralitate, România intră în Primul Război Mondial alături de Antanta, adică de Franța, Marea Britanie și Rusia împotriva Austro-Ungariei și Germaniei. Scopul declarat era recuperarea teritoriilor românești aflate sub dominație austro-ungară - Transilvania, Crișana, Maramureșul, Banatul și Bucovina. Ofensiva armatei române a început în seara zilei de 27 august 1916, la Fundata, un sat aflat în mijlocul culoarului Bran - Rucăr, sat prin inima căruia trecea granița care despărțea România de Austro-Ungaria. Este locul în care și-a dat viața primul român în Primul Război Mondial, locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru Bordea, împușcat de unguri în chiar seara zilei în care România a intrat în război.
"Atacul a fost dat într-un moment surpriză pentru inamic, pentru că românii au forţat trecătorile destul de repede. Chiar a doua zi Braşovul era ocupat de armata română. Am ajuns foarte repede în zona Făgăraşului, de asemenea eram la porţile Sibiului, însă în acel moment a intrat în luptă Bulgaria", explică istoricul Nicolae Pepene.
Cum a ajuns însă România ca, după doi ani în care a stat deoparte, să decidă sa intre în război? Încă de la începutul conflagrației, în iulie 1914, ambele tabere făceau presiuni asupra autorităților de la București să li se alăture pe câmpul de luptă. În România însă, opinia publică - atât la nivelul societății, cât și la nivelul clasei politice - era foarte clară: dacă va fi să intre în război, țara nu se va alătura niciodată Germaniei sau Austro-Ungariei. Motivul era unul foarte clar: idealul românilor era alipirea Ardealului la țara-mamă și, prin urmare, nu se puteau ralia unei puteri care ținea sub dominație această Provincie.
"Pentru noi, acest război avea o singură justificare: unirea cu Transilvania", subliniază Nicolae Pepene. "Rusia recunoştea graniţele şi se angaja să respecte graniţele din acel moment ale României şi, mai mult decât atât, recunoştea şi sprijinea interesul României pentru provinciile în care locuiau români de pe teritoriul Austro-Ungariei", spune istoricul Armand Goșu.
ROMÃNIA ÎŞI IA ANGAJAMENTUL INTRĂRII ÎN RĂZBOI ALĂTURI DE ANTANTĂ
Așa se face că, după doi ani de negocieri purtate de guvernul liberal condus de Ionel Brătianu cu Marea Britanie, Franța și Rusia, la 17 august 1916 România îşi ia angajamentul intrării în război alături de Antantă. Regele Carol I murise în octombrie 1914, iar succesorul său, Ferdinand, deși provenea din aceeași familie germană a Hohenzollernilor, s-a lăsat convins să poarte război împotriva patriei natale.
Pe 27 august 1916, Regele Ferdinand convoacă guvernul și partidele de opoziție la reședința sa de la Palatul Cotroceni, la o ședință a Consiliului de Coroană. Situația era departe de a semăna cu cea din 1914: monarhul nu le-a mai cerut opinia politicienilor dacă să angajeze sau nu țara în război, ci doar le-a comunicat acest lucru. Decizia fusese deja luată cu zece zile înainte iar angajamentul de a merge pe front fusese semnat de prim-ministrul liberal Ionel Brătianu. "Nu mai putem sta în neutralitate. Eu, după matură reflecție și după lupte interne, am ieșit biruitor asupra mea. Întrunirea noastră este istorică și plină de răspunderi pentru toți. În hotărârea ce iau sunt călăuzit numai de sentimentul poporului român și de o întreagă Convingere", sublinia regele.
"El a realizat că are de ales între a-şi respecta jurământul faţă de ţară şi între a trăda familia. a trădat familia, a ales să-şi trădeze familia, a fost exclus din casa de Hohenzollern", explică Nicolae Pepene. "Educaţia pe care a primit-o Ferdinand n-a fost una prusacă - germană, iar în familia regală a României un cuvânt greu de spus în acel moment avea regina Maria", adaugă Armand Goșu.
ÎNFRÂNGEREA DE LA TURTUCAIA, ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI
În aceeași seară de 27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei. Motivul invocat era asuprirea de către autoritățile de la Budapesta și Viena a românilor din provinciile aflate sub ocupație: Transilvania, Crișana, Banat, Maramureș și Bucovina.
Odată cu intrarea în război au ieșit la iveală însă proasta organizare și slaba pregătire a armatei române, degringolada și corupția clasei politice care au dus, în scurt timp, la dezastru. Douăsprezece zile a durat bucuria victoriei, din 28 august până pe 6 septembrie. În acest interval de timp, armata română a avut câteva victorii reușind să elibereze o parte însemnată din Transilvania. Nu s-a luat însă în calcul faptul că la sud aveam o Bulgarie ostilă, care intrase în război de partea Austro-Ungariei și Germaniei. "Brătianu a spus: nu se poate, noi pentru asta intrăm în război, pentru fraţii noştri din Ardeal, deci armata română trebuie să urce pe crestele Carpaţilor, trebuie să intre în Transilvania", spune Armand Goșu. "Bulgarii, susţinuţi de armata bulgară şi armata turcă, au atacat, ne-au înfrânt la Turtucaia şi am fost nevoiţi să oprim ofensiva în Transilvania", adaugă Nicolae Pepene.
Înfrângerea armatei române la Turtucaia a însemnat începutul sfârșitului. Nemții și austriecii au atacat încontinuu, astfel încât, trei luni mai târziu, în decembrie 1916, întreaga parte de sud a țării fusese ocupată, iar guvernul, regele și populația s-au retras în Moldova. Armata română pierduse peste 250.000 de militari pe front, adică o treime din forțele mobilizate în august.
Fonte:
http://www.digi24.ro//Special/1916+Romania+intra+in+razboiul+pentru+reintregire
Mais:
http://www.digi24.ro/Special/100+de+ani+Primul+Razboi+Mondial
http://www.marelerazboi.ro
http://en.wikipedia.org/wiki/Romania_during_World_War_I
Trechos de War!, panfleto de Piotr Kropotkin.
The spectacle presented at this moment by Europe is deplorable enough but withal particularly instructive. On the one hand, diplomatists and courtiers hurrying hither and thither with the increased activity which displays itself whenever the air of our old continent begins to smell of powder. Alliances are being made and unmade, with much chaffering over the amount of human cattle that shall form the price of the bargain. "So many million head on condition of your house supporting ours; so many acres to feed them, such and such seaports for the export of their wool." Each plotting to overreach his rivals in the market. That is what in political jargon is known as diplomacy.
On the other hand, endless development of armed force. Every day we hear of fresh inventions for the more effectual destruction of our fellow-men, fresh expenditure, fresh loans, fresh taxation. Clamorous patriotism, reckless jingoism; the stirring up of international jealousy have become the most lucrative line in politics and journalism. Childhood itself has not been spared; schoolboys are swept into the ranks, to be trained up in hatred of the Prussian, the English or the Slav; drilled in blind obedience to the government of the moment, whatever the colour of its flag, and when they come to the years of manhood to be laden like pack-horses with cartridges, provisions and the rest of it; to have a rifle thrust into their hands and be taught to charge at the bugle call and slaughter one another right and left like wild beasts, without asking themselves why or for what purpose. Whether they have before them starvelings out of Germany or Italy, or their own brothers roused to revolt by famine - the bugle sounds, the killing must commence.
This is the outcome of all the wisdom of our governors and teachers! This is all they have found to give us an ideal; this at a time when the wretched of all countries are joining hands across the frontiers.
"You would not have Socialism? Well then you will have War - war for thirty, for fifty years." So said Herzen after 1848. And war we have. If the thunder of the cannon is silent for a moment through out the world, it is but for a breathing space, it is but to begin afresh more fiercely somewhere else, while European war - a general melee of the western nations - has been threatening for years, though not one knows what the fight will be about, with what allies, or against which foe, in the name of what principles, or in whose interest.
In former times when there was war, men knew at least in what cause they were killing one another.
"Such and such a king has insulted ours - come and slaughter his subjects." "Such and such an emperor wishes to pilfer provinces from us - let us keep them, at the cost of our lives, for His Most Christian Majesty." Men fought in the quarrels of their kings. It was foolish, but then these kings could only enlist for such purposes a few thousand men. But why, nowadays, should we have whole peoples flying at each other's throats.
Kings count for nothing now in questions of war. Victoria did not send protests about M. Rochefort's rhodomontades; the English are not going to exact vengeance for her, and yet can you prophecy that in two years' time France and England will not be at war for supremacy in Egypt? Similarly in the East. Autocrat and ugly despot as he is, great power as he thinks himself, the Czar of all the Russias will swallow all the affronts of Andrassy and Salisbury without stirring a finger, so long as the stockjobbers of Petersburg and the manufacturers of Moscow - the gang who nowadays style themselves "patriots" - have not given him the word to set his armies on the move.
In Russia as in England, in Germany as in France, men fight no longer for the good pleasure of kings; they fight to guarantee the incomes and augment the possessions of their Financial Highnesses, Messrs. Rothschild, Schneider and Co., and to fatten the lords of the money market and the factory. The rivalries of kings have been supplanted by the rivalries of bourgeois cliques.
No doubt we shall still hear talk of "disturbance of the Balance of Power." But translate this metaphysical concept into material facts, examine, for instance, how the "undue political preponderance " of Germany is manifesting itself at this moment, and you will see that the pith of the matter is simply an economic "preponderance" on the international markets. What Germany, France, Russia, England and Austria are struggling for at this moment, is not military supremacy but economic supremacy, the right to impose their manufactures, their custom duties, upon their neighbours; the right to develop the resources of peoples backward in industry; the privilege of making railways through countries that have none, and under that pretext to get demand of their markets, the right, in a word, to filch every now and then from a neighbour a seaport that would stimulate their trade or a province that would absorb the surplus of their production.
When we fight nowadays it is to ensure our Factory Kings a bonus of thirty per cent, to strengthen the "Barons" of finance in their hold on the money market, and to keep up the rate of interest for shareholders in mines and railways. If we were only consistent, we should replace the lion on our standard with a golden calf, their other emblems by money bags, and the names of our regiments, borrowed formerly from royalty, by the titles of the Kings of Industry and Finance - "Third Rothschild," "Tent Baring," etc. We should at least know whom we were killing for.
The opening of new markets, the forcing of products, good and bad, upon the foreigner, is the principle underlying all the politics of the present day throughout our continent, and the real cause of the wars of the nineteenth century.
In the eighteenth century England was the first nation to introduce the system of extensive production for export.
- - -
A new nation, Germany, adopts the same economic system. Here again we have the country drained of its inhabitants, and the towns crammed with starvelings, doubling the urban population in a few years. Here again we have production organised on a large scale. A gigantic industrial organisation, equipped with perfected machinery and backed up by the free diffusion of technical and scientific instruction, here again piles up its products, destined, not for the use of the producers but for exportation, for the enrichment of the masters. Capital accumulates, and seeks profitable investment in Asia, in Africa, in Turkey, in Russia; the Bourse at Berlin rises into rivalry with the Bourse at Paris - it aims at outrivalling it.
- - -
Arbitration, the "balance of power," reduction of standing armies, disarmament - all these are fine ideas, but practical bearing they have none. The Revolution alone, when it has restored the machinery and raw material of production and all the wealth of Society to the hands of the producers, and organised production in a manner that will provide for the needs of those on whom all production depends, can put an end to these conflicts for markets.
Each one labouring for all and all for each - that is the only talisman that can bring peace to the hearts of the nations that cry for peace with earnest entreaty but cannot win it, for the hurrying of the vultures that prey on the wealth of the world.
Fonte:
http://dwardmac.pitzer.edu/Anarchist_Archives/kropotkin/War!/war!.html
Mais:
http://dwardmac.pitzer.edu/Anarchist_Archives/kropotkin/steffenletter.html
http://docs.google.com/file/d/0BxwrrqPyqsnIUy10alFyUDhpa00
Trechos de O Manto Verde (1916), de John Buchan.
Eu acabara de tomar o café da manhã e estava enchendo meu cachimbo quando recebi o telegrama de Bullivant. Foi em Furling, a grande casa de campo em Hampshire, para onde eu viera convalescer depois da batalha de Loos.
- - -
O nome Bullivant me fazia voltar dezoito meses no tempo, ao caloroso verão que antecedeu a guerra. Não via o sujeito desde então, embora tivesse lido sobre ele nos jornais. Fazia mais de um ano que eu era um oficial de batalhão ocupado, sem pensar em nada a não ser lapidar matéria bruta até transformá-la em bons soldados. Vinha me saindo bastante bem, e nunca houve na face da Terra ninguém mais orgulhoso que Richard Hannay quando conduziu seus Lennox Highlanders pelos baluartes naquele sangrento e glorioso 25 de setembro [1915, Segunda Batalha de Champagne]. Loos não foi nenhum passeio, e nós havíamos passado por poucas e boas antes disso, mas a pior parte da campanha que pude testemunhar foi um chazinho de aquecimento para o espetáculo ao qual compareci com Bullivant antes do começo da guerra.
A visão daquele nome em um telegrama parecia mudar toda a minha perspectiva de vida. Eu esperara pelo comando do batalhão e ansiara por tomar partido no fim dos boches. Mas aquela mensagem levou meus pensamentos para um novo rumo. Podia haver outras coisas na guerra além do confronto direto. Por que diabos o Ministério das Relações Exteriores queria falar com um obscuro major do New Army com tanta urgência?
- Vou para a cidade no trem das dez - anunciei. - Volto a tempo para o jantar.
- Procure meu alfaiate - disse Sandy. - Ele tem muito bom gosto para insígnias vermelhas. Pode mencionar meu nome.
- - -
Nunca suportaria Londres durante a guerra. Parecia ter perdido o rumo e se deixado invadir por todo tipo de distintivos e uniformes, que não se adequavam à minha noção da cidade. Sentia-se mais a guerra pelas ruas do que no campo, ou, ainda, dava para sentir a confusão da guerra sem sentir seu propósito. Arrisco dizer que era um bom lugar, mas, depois de agosto de 1914, não consegui passar um único dia na cidade sem voltar para casa deprimido até os ossos.
- - -
- Então, Major Hannay - disse ele, atirando-se em uma poltrona ao lado da lareira -, o que tem achado do serviço militar?
- Muito bem - respondi -, embora não seja exatamente o tipo de guerra que eu teria escolhido. É um negócio desconfortável e sangrento. Mas agora sabemos tudo sobre aqueles boches, teimosos ao extremo. Espero voltar para o front em uma semana ou duas.
- Você vai conseguir o batalhão? - perguntou. Ele parecia estar seguindo minhas atividades bem de perto.
- Acho que tenho uma boa chance. Mas não estou nesta atividade pela honra e pela glória. Quero fazer o melhor que posso, mas gostaria muito de que já houvesse terminado. Só consigo pensar em sair inteiro desse conflito.
Ele riu.
- - -
- O Departamento de Guerra está insatisfeito comigo? - perguntei com severidade.
- Eles estão profundamente satisfeitos. Propuseram dar-lhe o comando do seu batalhão. Muito em breve, se escapar de uma bala perdida, você sem dúvida será um Brigadeiro. É uma ótima guerra para a juventude e para a inteligência. Mas... presumo que você esteja no ofício para servir ao seu país, Hannay?
- Acredito que sim - eu disse. - Sem dúvida não estou nisso pela minha saúde.
Ele olhou para a minha perna, no ponto em que os médicos haviam escavado os fragmentos da bala, e sorriu de modo zombeteiro.
- De volta à forma? - perguntou.
- Firme como um cassetete.
- - -
- A frente de batalha hoje pede o mediano, não o excepcional da natureza humana. É como uma grande máquina em que as partes são padronizadas. Você está lutando não porque lhe falte um emprego, mas porque quer ajudar a Inglaterra.
- - -
- Acredito - disse ele - que suas viagens não se estenderam para o Oriente.
- Não - eu disse. - A não ser por uma viagem de caça pelo Leste da África.
- Por acaso você tem acompanhado a nossa campanha por lá?
- Tenho lido os jornais com bastante regularidade desde que fui parar no hospital. Tenho alguns amigos em ação na Mesopotâmia, e é claro que quero saber o que vai acontecer em Galípoli e na Tessalônica. Imagino que o Egito esteja bem seguro.
- Se me conceder sua atenção por dez minutos, vou complementar suas leituras de jornal.
Sir Walter recostou-se em uma poltrona e começou a falar para o teto. Foi a melhor história, a mais clara e completa, que eu já ouvi sobre qualquer parte da guerra. Ele me contou como, por que e onde a Turquia havia saído dos trilhos. Ouvi sobre as reclamações dela em relação ao nosso ataque a seus encouraçados, sobre o dano que a chegada do Goeben havia provocado, sobre Enver e seu precioso Comitê e a maneira como eles haviam apertado o cinto dos turcos. Quando já havia falado por algum tempo, voltou suas indagações para mim.
- Você é um sujeito inteligente. Deve estar se perguntando como um aventureiro polaco, isto é, Enver, e um grupo de judeus e ciganos conseguiram controlar uma raça orgulhosa. O homem comum lhe diria que foi uma organização alemã respaldada por dinheiro alemão e armas alemãs. Você continuaria se questionando, agora, já que a Turquia é antes de tudo uma potência religiosa, se o Islã teve um papel tão pequeno assim nisso tudo. O Sheikh-ul-Islam está sendo negligenciado, e, embora o Kaiser tenha proclamado uma Guerra Santa, chamando a si mesmo de Hadji Mohammed Guilliamo e alegando que os Hohenzollern descendem do profeta, isso parece ter caído por terra. Mais uma vez, o homem comum responderia que na Turquia o Islã está se tornando coisa do passado e que os canhões Krupp são os novos deuses. Ainda assim, não sei. Não acredito muito que o Islã esteja se tornando coisa do passado.
Ele prosseguiu:
- Veja as coisas de outro modo. Se fossem apenas Enver e a Alemanha que estivessem arrastando a Turquia para a guerra europeia por propósitos pelos quais nenhum turco daria nada, nós esperaríamos encontrar o exército de sempre obediente a Constantinopla. Mas, nas províncias, onde o Islã é forte, haveria problemas. Muitos de nós contávamos com isso. Mas nos decepcionamos. O exército sírio é tão fanático quanto as hordas do Madhi. Os Sanussi assumiram algum controle sobre o jogo. Os muçulmanos persas estão ameaçando causar encrenca. Há um vento seco soprando pelo Oriente, e os gramados áridos aguardam a centelha. E o vento sopra em direção à fronteira da Índia. De onde você acha que vem esse vento?
Sir Walter baixara a voz e falava de modo lento e distinto. Dava para ouvir as gotas de chuva pingando das calhas da janela e, à distância, a buzina dos táxis no Palácio de Whitehall.
- Você tem alguma explicação, Hannay? - voltou a perguntar.
- Parece que o Islã tem uma influência maior do que pensávamos - respondi. - Imagino que a religião seja a única coisa que costura um império tão disperso.
- Você está certo - ele disse. - Você tem que estar certo. Nós rimos da Guerra Santa, da Jihad que o velho Von der Goltz profetizou. Mas acho que aquele velho idiota de óculos grossos estava certo. Há uma Jihad em preparação. A questão é como.
- Me enforquem se eu estiver enganado - disse eu -, mas aposto que a Jihad não vai ser travada por um bando de robustos oficiais alemães portando pickelhaubes na cabeça. Imagino que não se possam manufaturar Guerras Santas só com canhões Krupp, alguns poucos oficiais e um cruzador de batalha a plenas caldeiras.
- De acordo. Eles não são bobos, por mais que tentemos nos persuadir do contrário. Mas suponhamos que tivessem alguma tremenda sanção sagrada, algo divino, algum livro ou evangelho ou um novo profeta saído do deserto, alguma coisa que lançasse sobre o mecanismo feio da guerra alemã o glamour das velhas incursões torrenciais que dobraram o Império Bizantino e abalaram os muros de Viena. O Islã é um credo guerreiro, e o mulá ainda está sobre o púlpito com um Alcorão em uma das mãos e uma espada em riste na outra. Suponhamos que houvesse alguma Arca Sagrada que atiçasse o mais remoto camponês muçulmano com sonhos do Paraíso. O que aconteceria, meu amigo?
- O inferno se instalaria muito em breve por aquelas bandas.
- Inferno que pode se espalhar. Além das fronteiras da Pérsia, lembre-se, fica a Índia.
- Isso são suposições. O que o senhor sabe? - perguntei.
- Muito pouco, a não ser o fato. Mas o fato é alheio a qualquer disputa. Tenho relatórios de agentes em toda parte, caixeiros-viajantes no Sul da Rússia, vendedores de cavalos no Afeganistão, mercadores turcomanos, peregrinos a caminho de Meca, xeques no Norte da África, navegadores na costa do mar Negro, pastores de ovelhas mongóis, faquires hindus, negociantes gregos no Golfo, assim como respeitáveis cônsules falando em código. Todos contam a mesma história. O Oriente está esperando uma revelação. Uma revelação foi prometida. Alguma estrela, ou homem, profecia, badulaque está vindo do Ocidente. Os alemães sabem, e é essa carta que eles vão usar para assombrar o mundo.
- E a missão que o senhor tem para mim é ir lá e descobrir?
Ele assentiu com gravidade:
- Essa é a missão louca e impossível. [...]
- O único turco que eu vi na vida foi um camarada que fazia luta livre num espetáculo em Kimberley. Vocês escolheram talvez o homem mais inútil da Terra.
Mais:
http://fantastic-writers-and-the-great-war.com/war-experiences/john-buchan
http://www.theguardian.com/books/100-best-novels-39-thirty-nine-steps-john-buchan
Trechos de Flight: 100 Years Of Aviation (2007), de R.G. Grant.
On the outbreak of war in Europe in August 1914, aircraft did not seem set to play a serious part in the conflict. The ground forces of the major European armies were counted in millions; the front-line aircraft deployed by all combatants amounted to little over 500 fragile, unarmed monoplanes and biplanes. Caught up in the patriotic fervour of the moment, civilian pilots rushing to join up included such well-known stars of peacetime aviation as Roland Garros and Jules Védrines. But the military establishments initially had little use for the skills of the daredevil sportsman-aviators who had so recently enthralled the public.
Army pilots were essentially aerial chauffeurs. Their job was to ferry an observer - sometimes a senior officer - over the countryside to report on the movement of enemy troops. In the first months of the war there was plenty of movement to observe, with rapid advances, encirclements, and desperate retreats. In the west, the German forces overran Belgium and advanced on Paris, while in the east the Russians marched menacingly into East Prussia. Flying mostly from improvised airstrips (any unploughed field) close to the ever-shifting front line, pilots and observers roamed the thinly populated skies, seeking out bodies of enemy troops and recording their size, location, and direction of march in scribbled notes and hastily sketched maps. It was no easy task to locate the enemy in unfamiliar territory while trying to avoid becoming hopelessly lost and coping with unpredictable weather. Low cloud hampered observation and the sheer flimsiness of the machines led to frequent accidents and forced landings. The appearance of aircraft was greeted with volleys of rifle fire from friend and foe alike. And after undergoing these hazards, airmen often saw their reports simply disregarded by the crustier generals who distrusted information from such a novel source.
Nonetheless, aerial reconnaissance made a decisive contribution to both fronts. In the east, the Russians failed to make effective use of the few aircraft they possessed, while the Germans employed their Taubes to crucial advantage. Ranging over the forests and lakes of East Prussia, German aviators located the advancing Russian armies, giving the high command time to move reinforcements to the front. When battle was joined at Tannenberg, information from aerial observers let the numerically inferior Germans concentrate their forces in the right place at the right time to carry off an epic victory.
In the west, French and British aviators were caught up in a rapid retreat across France as the grey columns of the German army swept towards Paris. Anticipating triumph, on 29 August 1914, a German pilot flew round the Eiffel Tower and dropped a single bomb on the city. But on 3 September, French aircraft assigned to the defence of their capital, reported that the enemy's armies had turned away from Paris to the east. This information enabled General Joseph Gallieni, who was in charge of
the defence of the city, to launch an attack on the exposed German flank on the Marne that turned the tide of the war.
- - -
From 1915, photography replaced sketches and notes as a technique for aerial reconnaissance. Aircraft with unwieldy box cameras were dispatched day after day over the front to build up an exact picture of the enemy's trench systems and gun emplacements. Initially the cameras were like those found in photographers' studios, with large glass plates that had to be changed by hand after every shot. This was ghastly work for observers with freezing fingers operating in the gale of the aircraft's slipstream. Later, cameras with a mechanically operated plate change made the observer's job more practical, but photo-reconnaissance remained as hazardous as it was unglamorous. An aircraft held steady and straight for photography presented an inviting target for ground fire, and the underpowered obsolescent aircraft usually thought suitable for reconnaissance were easy prey for enemy fighters. But, at the cost of heavy loss of life, comprehensive photomontages of trench systems were built up and used for selecting targets for the artillery.
When the heavy guns opened up, again the aircraft came into play. The gunners needed observers to tell them where the shells were landing so they could correct their range and direction. In decent weather, airborne observers could usually see where a shot was falling but there was no efficient way of communicating this to the ground until 1916, when some new aircraft were
capable of carrying radio transmitters. Combining the use of radio with the "clock system" - a code of number and letter co-ordinates that identified where a shell had fallen in relation to the target - created a reasonably efficient spotting technique.
- - -
For the generals, the main reason for putting guns in aircraft was to protect their own reconnaissance aircraft and shoot down the enemy's. But the initial impetus towards arming aircraft came from pilots and observers who simply wanted to "have a go" at the opposition. Firing pistols and carbines at passing aircraft had limited effect, while attempts at dropping grenades on them from above were a total failure. Machine guns were what were needed. But carrying such a weapon was a considerable burden for the lightweight, underpowered aircraft of 1914. It was also hazardous: there was a serious risk of blowing bits off your own machine, with its array of struts and wires. The first recorded aerial victory is credited to a
French aviator. On 5 October 1914, observer Louis Quénault shot down an Aviatik with a Hotchkiss machine gun mounted on a Voisin 8 - a pusher aircraft (with the propeller at the rear). Affording a clear field of fire to the front, pushers were one option for air-combat machines. They proved especially attractive to the British, who introduced the Vickers "Gun bus" in 1915 and the F.E.2 and single-seat D.H.2 pushers the following year. But while pusher machines were by no means ineffective, tractor machines (propeller at the front) were faster and more manoeuvrable.
What the more skilful and adventurous pilots instinctively yearned for was a gun they could aim simply by pointing their aircraft at the target. Before the war, French and German designers had discovered that it was feasible to create an interrupter gear that would pause a machine gun each time a propeller blade was in its line of fire. Raymond Saulnier, designer of the Morane-Saulnier monoplane, was one of those who experimented with interrupters, but he had not been able to make one work in practice. So it was Dutch designer Anthony Fokker who fitted the first effective interrupter gear to one of his Eindecker monoplanes. The Germans went on to use guns firing through the propeller arc on all their fighters for the rest of the war. Interrupter gears and other forms of synchronizing mechanism tended to reduce the rate of fire of the machine gun, but in later German aircraft, such as the Albatros D.V and Fokker D.VII, the use of twin guns compensated for this drawback.
The Allies' first effective riposte to the Eindecker's interrupter gear was to mount a machine gun on the upper wing of a
biplane so that it fired over the top of the propeller. Even after the Allies developed their own synchronizing mechanisms to
allow firing through the propeller arc, they remained attached to the concept of the wing-mounted gun. Successful solo fighters such as the Nieuport 17 and the S.E.5a were usually fitted with both.
Early in the war individual fighters prowled the skies as lone hunters in search of unsuspecting enemy aircraft. By 1916,
fighter aircraft were being grouped in squadrons as tactics were developed for fighting in formation. During the titanic
battles of Verdun and the Somme, Allied and German airmen fought for air superiority; losses on both sides were heavy in
an aerial combat that mirrored the war of attrition on the ground. Numerically inferior the German aircraft tended to stay on their own side of the trenches and concentrate their resources in ever larger units capable of winning local air superiority on crucial sectors of the front.
Mais:
http://www.theatlantic.com/static/infocus/wwi/wwiair
http://www.unz.org/Pub/Scribners-1915jul-00001
http://www.militaryfactory.com/aircraft/ww1-aircraft.asp
http://www.youtube.com/playlist?list=PLucsO-7vMQ0153KNxuMsKumtfUUlnw5l_
